Cand cuvintele lipsesc
Opt dimineața, cu ceva minute peste. O să mă culc în curând. Detalii neimportante. Mă tot bântuie un gând. O idee, o fantomă. Scriu, șterg, scriu iar și șterg. Mut scrumiera din stânga în dreapta. Țigara îmi arde degetele, o melodie se repetă obsesiv în fundal. E târziu și n-am whiskey. S-a terminat mai demult, într-o exercițiu nereușit de uitare. Scriu și șterg.
“Ție nu-ți lipsește cineva anume, tu trebuie să umpli un loc într-o căsuță.” Să scap paharul din mână când am auzit. Păpușă, s-ar putea să ai dreptate. Dacă mă uit înapoi, autosuficiența funcționează până când nu mai e suficientă.
Cântă din nou, iar am pornit-o. Hold on. To what? E de stare, ca angoasa. Mereu și mereu în același aeroport, știind ce urmează, știind că s-a terminat. Am strâns-o în brațe, am sărutat-o și am plecat. Aș fi mers pe jos până la capătul lumii. M-am așezat la geam, speram ca avionul să se ridice și să nu mai coboare. Să văd cum dispare pământul în urmă. Mare și albastru, apoi tot mai mic și mai mic până dispare. Un punct pe cer. Și stele. Să fie multe stele, să mergem printre ele și să nu ne mai întoarcem niciodată. Am cerut vin. Și mi-au dat. Nu mai băusem nimic de vreo două săptămâni. În căști era aceeași melodie. Hold on! To what?!
Când am coborât am avut o singură senzație. Pute. Și are să mai pută pentru ceva vreme. A jeg, a praf și a prostie.
O căsuță de umplut…
