S-a schimbat vremea

Se schimbă și vremurile. Nu mai simt Comfortably Numb.

Trec anii, unii îmbătrânesc, alții întineresc, se demolează și se construiesc case. De două zile toarnă cu găleata iar eu mă simt prins la mijloc, undeva între stropii de-afară și patul dinăuntru. Între prezentul călduț și războiul ce va fi la București.

După patru ore de somn, mă mir că am nimerit ibricul de cafea sub jetul de apă. Cred că m-am ghidat sonor. Zi mare, aniversarea mamei de 50 de ani. Vilă la munte, lume multă, muzici, o mașină plină cu mâncare și băutură, totul început pe la 9 dimineața. Pregătiri, aranjamente, multe, prea multe drumuri. Și glezna mea.

Îmi plăcea drumul pe Valea Prahovei. Serpentine, peisaje, ca șofer e imposibil să te plictisești. După 300 de km parcurși pe porțiunea Câmpina-Posada, printre toți idioții României și camioane, sub soare fierbinte sau pe ploaie torențială și toți 300 în aceași zi, nu mai vreau. Mi-a ajuns.

În fine, am marcat încă un eveniment de succes marca Șovăială. Nebunia își făcea curaj să apară. Se făcuse 1 noaptea, mai aveam de făcut două drumuri din parcare în casă (4 etaje), amplificatorul și o oală cu niște chestii. Vizualizam cum să nu scap nimic pe jos în timp ce încui mașina și deschid ușa blocului, când mă scoate telefonul din visare.

- Ne-au trimis ăștia acasă, sunt pe drum. Tu ce faci, ai terminat cu petrecerea? Hai să bem ceva că mi-a ieșit sucu’ pe urechi.

- Căram chestii. Nuntă de adventiști, ha? Te aștept în parcare.

După cinci minute mă pregăteam să sting țigara. Trage o mașină, coboară ea. Undeva în adânc îmi doream ca ea să fie Ea.

- Du-mă acasă că nu mai pot de picioare.

- Ajută-mă cu astea și mergem să te schimbi.

Termin cu bagajele și ne urcăm în mașină, eu în dreapta. Îmi doream ca cea de la volan să fie Ea. Desculță, în rochia de la nuntă, Dora m-a dus la cârciumă. Stăteam pe terasă, ne beam sucurile și ne minunam de fulgerele de deasupra dealului. Și începe să plouă. Brusc, de parcă s-ar fi deschis un robinet. “Hai să mergem că mîine plec la București”. Ne urcăm în mașină și pornim spre casă pe o ploaie torențială. Pe CD, Pink Floyd. Aproape de casa Dorei începe Keep Talking. “Dă mai tare, te rog!” Cu fiecare notă îmi era tot mai frig. Fulgere albe brăzdau cerul, fiecare ridicându-mi încă un fir de păr. Eram anesteziat, trăgeam de volan din instinct. Am oprit mașina în mijlocul drumului și am așteptat să se termine piesa. Când s-a terminat am mai pus-o o dată. Am trecut de casa Dorei, înspre Muscel.

În mașină, cu scaunul pe spate, picioarele pe volan. Ploaia ropotește pe capotă, mie îmi cântă Floyd. Afară, în ploaie, desculță și în rochia de la nuntă, Dora fumează și tremură. Se termină Hey You. Câte un fulger mai brăzdează cerul. Sunt drogat și lucid. Nu vreau asta, vreau să nu mai fie nimic, vreau Comfortably Numb.

Altădată aș fi ieșit din mașină, aș fi fugit departe, prin ploaie. Altă dată mi-aș fi dorit să prind un fulger și să-l strunesc spre alte meleaguri. Altă dată mi-ar fi fost frică de Comfortably Numb. Altă dată mi-aș fi dorit ca cea udă din dreaptă sa fie Ea.

Era doar o stranie senzație de prezent. Nici un gând, nici o reacție, nici un reflex asociat muzicii. Totul gol. Atunci mi-am dat seama că a venit toamna, că s-a schimbat vremea, că s-au schimbat oamenii. Comfortably Numb a murit încet, printre uppers, downers, spaime și scârbe. Toată construcția de reflexe și reacții chimice la nivel organic s-a năruit. A rămas doar o piesă de la Floyd.

S-a schimbat vremea, nu mai simt Comfortably Numb.